Un fel de introducere

Noi parintii avem numeroase intrebari cu privire la educatia copiilor nostrii.Ce limite sa punem dorintei lor de explorare? Cum sa le spunem ca Mos Craciun nu exista? Oare este bine sa le dam bani de buzunar? Cum sa reactionam cand copilul minte? Toate aceste intrebari, si multe altele au un caracter pozitiv: indica faptul ca noi parintii dorim sa procedam asa cum este mai bine pentru copilul nostru si sa evitam orice erori posibile. Pe de alta parte, toti copiii trec prin perioade in care sunt mai usor de ‘stapanit’ decat in altele. La un moment dat de ex, copilul cel mare incepe sa manifeste o frica mare de paianjeni; altadata, mezinul se bosumfla sau nu mai vrea sa faca la olita etc.

Ne adresam parintilor care au diverse intrebari cu privire la educatie, intrebari simple despre viata de zi cu zi, la care ar dori sa afle raspuns. Nu pentru a urma cu exactitate sfaturile noastre, ci pentru a-si intelege mai bine copilul si pentru a lua in cunostinta de cauza toate deciziile de ordin educativ.

Fiecare familie este unica si nici un copil nu seamana cu altul. Prin urmare nu exista raspunsuri ‘gata confectionate’ si aplicabile tuturor. Dumneavoastra, parintii, va cunoasteti copilul mai bine decat oricine altcineva; dumneavoastra va aflati in cea mai buna postura pentru a-l intelege, dar si in cea mai dificila, fiind cei mai implicati. Noi va oferim cateva directii generale de gandire, pentru a va forma o imagine globala: dumneavoastra va revine sarcina de a le adapta la concretul situatiei, tinand seama de particularitatile copilului si de dragostea pe care o simtiti pentru el.

Nu tot ceea ce vom lectura trebuie sa fie aplicabil micutului dumneavoastra, sau poate nu inca. E bine insa sa ne documentam preventiv. A anticipa o dificultate inseamna a ne oferi posibilitatea de a o evita. Scopul lecturarii este un ajutor in modificarea si largirea modului de a gandi, precum si un ajutor in a ne intelege mai bine copiii, larginadu-ne competentele parintesti

Daca plange, trebuie luat in brate?

Nou-nascutii dispun de putine mijloace de a exprima ceea ce simt si, printre acestea, plansul detine un loc privilegiat. Cat timp a fost in uterul matern, bebelusului nu i-a fost nici foame, nici frig, n-a avut nevoie sa fie mangaiat etc. Toate nevoile sale erau satisfacute, el fiind intr-o perfecta fuziune cu mama. O data sosit pe lume insa, totul s-a schimbat. Incapabil sa-si satisfaca nevoile sau sa supravietuiasca de unul singur, copilul plange, reflex salvator-si uneori insuportabil-la care parintii raspund cum pot mai bine.

De ce plange copilul?

Plansul este primul mijloc de comunicare de care dispune copilul. Este nivelul fundamental al vorbirii, al comunicarii.

“ Ma simt rau, plang, mama vine in fuga si ma intreaba:”Ce-i, micutule, ce nu-ti place?” Deja ma simt mai bine, ma linistesc.” Dar ea nu intelege ca mi-e foame asa ca plang din nou. De aceasta data pricepe si ma pune la san. Acum ma linistesc pe deplin. “

Plangand, copilul isi exprima cu putere dorinta de a trai. Este un semn bun. Dar ce vrea el? In primul rand hrana, caldura si dragoste. Nu reusiti sa distingeti plansetele nou-nascutului? Fireste, nici el n-o poate face. Abia dupa cateva saptamani de exercitii va reusi sa interpreteze corect ceea ce-l supara si sa gaseasca modalitatea cea mai exacta de a exprima acest lucru. Treptat, saptamana dupa saptamana, dialogul se va rafina, si plansetele se vor diferentia, permitand parintilor sa ofere rapid raspunsul dorit. Se vor distinge plansete de foame, de oboseala, de durere, de nevoia de a fi luat in brate, de singuratate, etc. Fiecare copil isi dezvolta propriul sau limbaj, pe care parintii il vor invata si ei. Increderea reciproca isi va face si ea loc in aceste prime dialoguri, in care bebelusul cere si parintii ii raspund prin cuvinte si fapte. Copilul se simte astfel inteles si respectat iar relatia poate astfel evolua.

Plange copilul, cum reactionam?

Intelegem deja de ce trebuie sa mergem imediat sa vedem copilul atunci cand plange, pentru a incerca sa ne dam seama ce anume il supara si sa-i raspundem pe masura. Oare nu la fel am proceda cu un copil mai mare sau cu un prieten? Trebuie sa raspundem la plansetele bebelusului din mai multe motive:
-pentru ca a plange inseamna a comunica. Raspunzand la plansetele copilului, initiem un dialog cu el, un dialog care-l umanizeaza si-i demonstreaza ca-l recunoastem ca persoana.
-pentru ca raspunzandu-i, bebelusul se linsteste, se simte inteles si, cu timpul,va plange mai putin, si va invata sa fie mai rabdator.
-pentru ca si mama se simte astfel mai bine. Legata de copilul ei printr-un ‘cordon ombilical sonor’. Mama este ‘programata’ biologic pentru a-i raspunde. Nimic nu este mai rau pentru moralul mamei decat sa stea si sa asculte inactiva hohotele furioase de plans ale copilului ei.
Raspunsul evita de asemenea intr-o oarecare masura, sentimentul de culpabilitate.
-pentru ca adesea parintii gasesc solutii functionale. A hrani un copil caruia ii este foame constituie o astfel de solutie. Dar daca nici unul dintre raspunsurile ‘clasice’ nu duce la incetarea plansetelor, putem inventa ceva nou. Noi parintii dam dovada de o imaginatie foarte bogata atunci cand incercam sa distragem atentia unui copil care plange. Contrar convingerilor, raspunzand la plansul unui copil nu-l invatam neaparat sa fie capricios. Dimpotriva, oferindu-i convingerea ca lumea din jurul sau este un loc primitor, ii sporim increderea in el insusi si in propria sa autonomie.

Trebuie sa-l luam in brate?

Aceasta nu inseamna totusi ca trebuie sa-l luam in brate de fiecare data cand plange. Ii putem raspunde si in alte moduri. Unele plansete au ca scop eliberarea unui surplus de energie sau de tensiune interioara: ele sunt necesare pt ca bebelusul sa se destinda si sa poata dormi. Un copil poate plange si ‘degeaba’, fiindca se plictiseste sau pntru a-si fortifica plamanii, simtindu-se mai bine dupa aceea. Vorbiti-i linistitor, mangaiati-l usor pe cap sau pe spate, murmurati-i un cantec de leagan si apoi lasati-l linistit. Treptat, nou-nascutul creste. Spre varsta de trei luni, incepe sa gaseasca singur modalitati de a se linisti, sugandu-si un deget, tinand in manuta o batista cu mirosul mamei, etc. Si in aceasta faza vocea parinteasca poate sustine eforturile copilului, fara a fi nevoiti sa-l luati de fiecare data in brate. Acum devine posibil si un mic interval de timp intre planset si raspuns. Daca, dupa primele luni de viata, vom continua sa luam copilul in brate de fiecare data cand plange, ii vom forma un obicei de care il vom dezobisnui cu greu mai traziu. Acordati-i incredere ca va reusi sa se linisteasca si sa adoarma singur: iata una dintre cele mai eficiente modalitati de prevenire a tulburarilor de somn.

Copiii se dezvolta diferit

Mamele discuta adesea intre ele si isi compara copiii.” Cum,Alexandru are cincisprezece luni si nu merge inca ? Traian al meu alerga deja de un an!” Sau mama-soacra strecoara cand si cand o remarca de genul: “Ai mei la un an si jumatate erau toti invatati la olita.” La cresa, in parc, mamele au la dispozitie numeroase ocazii de a vedea in ce stadiu se afla ceilalti copii. Dar ce trebuie sa credem despre decalajele constante?

Cauzele acestor decalaje sunt foarte numeroase:
-patrimoniul genetic difera de la un individ la altul. Nici macar in cadrul aceleiasi familii nu exista doi copii identici. Daca ni se pare firesc ca unul sa fie mai scund sau mai brunet decat celalalt, de ce sa ne ingrijoram ca incepe sa mearga putin mai tarziu? In plus orice familie are propria sa cultura si favorizeaza anumite progrese ale copilului sau: “ copiii intelectualilor” au tendinta sa vorbeasca mai devreme, fiindca in mediul lor cuvintele detin un loc preponderent. Daca tatal e pictor sau daca mama este informaticiana, pobabil ca in aceste doemnii copilul va lua un “avans” fata de semenii lui.
-orice progres necesita din partea copilului un efort considerabil. Daca este ocupat sa invete sa stea in picioare, probabil ca va trece cu vederea “ bunele maniere” la masa. Daca invata sa mearga cu tricicleta, poate ca ii pasa mai putin de olita. Toti copiii vor invata in cele din urma totul, dar nu neaparat in aceeasi ordine.
-adesea nu vedem decat rezultatul final al unei “ucenicii” care a necesitat poate luni intregi de “preparative” ce au avansat cu pasi mici. Respectati acest efort discret si acordati-i copilului dumneavoastra incredere. Unii arata de la bun inceput ca invata ceva nou, pe cand altii asteapta sa-si insuseasca pe deplin noua deprindere inainte de a o pune in practica.
-totdeauna apreciem evolutia unui copil dupa aceleasi criterii”vizibile”(mers, olita, vorbit), in vreme ce micutii invata in acelasi timp in toate domeniile:relational, motor, psihologic, etc. Si nu pot fi ;performanti” in toate concomitent. Fiecare progreseaza in ritmul sau. Sa nu-i grabim.


Justine nu va deveni o buna alergatoare doar pentru ca a invatat sa mearga la 10 luni, si nici Louis nu va fi un arhitect de exceptie pentru simplul motiv ca la optsprezece luni construia castele din cuburi. Micile avansuri nu indica un copil de geniu, dupa cum nici micile intarzieri nu sugereaza existenta vreunei anomalii.. Einstein a vorbit abia la varsta de patru ani. In general, in jurul varstei de cinci ani sau sase ani toti copiii alearga, vorbesc vrute si nevrute, au renuntat la scutece si deseneaza oameni de zapada...Toti si-au recuperat micile “intarzieri”.

Societatea de azi este una de tip competitiv, in cel mai inalt grad. Fiecare individ stie bine ca trebuie sa fie eficient, competent, rapid. Dspre un copil precoce se spune ca are o lungime de teren avans. Este un semn bun. Dar uitam adesea ca respectarearitmului propriu al copilului este cea mai buna garantie a echilibrului si a reusitei sale ulterioare. Fiecaruia dintre noi ii revine sarcina de a-i proteja pe cei mici de aceasta presiune-sursa de frustrare, de tensiune si de sentiment al esecului. Copilul dumneavoastra are suficient timp pentru a intra si el in competitie. Deocamdata insa el este unic, si acesta este principalul lui atu.

Care este cea mai buna atitudine?

Copiii sunt atat de diferiti intre ei, incat a-i compara inseamna a gresi de bun inceput. Deosebirile intre ei sunt normale. Copilul va evolua in ritmul sau propriu, asa cum ‘a hotarat’ el insusi. Orice insistenta risca sa-l blocheze in mod inutil. Cresterea oricarui copil decurge progresiv, nu exista din acest punct de vedere reguli stricte. Astfel riscati sa-l raniti psihic, dandu-i de inteles ca, de la o varsta atat de mica, deja isi ingrijoreaza sau isi dezamageste parintii. Fiecare etapa are bucuriile si greutatile sale. Profitati din plin de aceasta de acum, fiindca nu se mai repeta!.

Copilul merge la cresa. Adaptarea

Ati facut tot ce trebuia facut, v-ati luptat si ati reusit sa obtineti un loc la cresa pentru copilul dumneavoastra. Satisfactia resimtita este insa urmata rapid de un sentiment de neliniste:Oare micutul nu va suferi din cauza acestei despartiri? Va fi el fericit la cresa?” In mod cert da, cu conditia sa-i lasati timp putin si sa urmati cateva recomandari simple.

Varsta acestei separari este importanta. Intre patru si sapte luni, bebelusul este sensibil la absenta mamei, pe care inca o considera parte integranta din el insusi, dar lipsa ei nu-i starneste o neliniste deosebita. Trebuie ca obisnuirea cu noua situatie sa fie lina, iar seara este de dorit sa va reluati acea relatie ‘complice’ si privilegiata. Spre opt sau noua luni, copilul trece printr-o perioada caracterizata de angoasa despartirii: se agata de mama lui. Orice separare initiata la aceasta varsta trebuie sa fie insotita de o atentie deosebita. La un an , copilul stie deja ca parintii vor veni sa-l ia acasa; este mai putin nelinistit, dar a ramas la fel de apt sa-si manifeste dezacordul. Adaptarea va fi mai usoara pentru cel care a mai fost despartit temporar de mama lui, decat pentru un copil care acum renunta la un tandru tete-a-tete cu ea..

Orice despartire trebuie pregatita din vreme. Este preferabil ca mama care alapteaza sa evite intrcarea chiar in zilele care preceda intrarea la cresa. Pierderea concomitenta a sanului, a casei sia mamei ingreuneaza considerabil situatia.. Chiar daca-i acordati doua saptamani pentru deprinderea cu biberonul, mentineti inca o vreme doua alaptari, una dimineata si una seara. De asemenea nu este deloc de dorit ca prima zi de cresa sa coincida cu prima despartire a bebelusului de mama lui. Daca il veti lasa o ora sau o dimineata in grija unei bunici sau a unei bone, il veti invata cu micile despartiri urmate de reuniri.

La patru sau cinci luni, copilul nu are mijloace necesare pentru a-si intelege noua situatie, si nici nu-si poate exprima mahnirea. De aceea, adaptarea trebuie sa decurga foarte lent. Rezervati-va timpul necesar pentru a ramane cateva zile la cresa cu bebelusul, pentru a-i conferi noi repere si a-l ajuta sa se familiarizeze cu acest nou mediu. La inceput, despartirea de mama trebuie sa fie de scurta durata. Treptat, el se va invata cu cele doua ”domicilii” si cu diversele persoane care au grija de el. Asigurarea unui sentiment de securitate este esentiala pentru copil, astfel ca el sa nu sufere din cauza despartirilor zilnice, iar acest lucru se face cu pasi marunti:
-copilul e sensibil la mirosuri. Puneti in patutul lui de la cresa un sal pe care l-ati purtat cateva zile si care ii va aminti de przenta dumneavoastra.
- aduceti-i la cresa cateva jucarii cu care s-a bisnuit deja si care il vor ajuta sa stabileasca o legatura intre cresa si casa.
-aceasta legatura poate fi intarita daca parintii isi aloca timpul necesar, seara si dimineata, pentru a discuta cu personalul de la cresa micile amanunte din viata zilnica a bebelusului.
-invatati sa va luati la revedere de la copil dupa o mica dezmierdare, usor si bland, dar fara a prelungi momentul; acesta este unul din cele mai linistitoare procedee. Nu uitati ca nelinistea copilului nu este adesea altceva decat ecoul acelei resimtite de mama. Majoritatea copiilor se simt bine la cresa. In scurt timp si bebelusul dumneavoastra va privi cu placere aceasta perspectiva-mai cu seama daca in restul timpului pe care il petreceti impreuna relatia dintre dumneavoastra ramane una de calitate.


Respectati-i micile obisnuinte.

In perspectiva primei zile de cresa, alcatuiti o lista pe care s-o prezentati educatoarei care se va ocupa de copilul dumneavoastra. Notati tot ceea ce vi se pare important de stiut cu privire la confortul bebelusului:
-obisnuintele sale de somn(pozitie, durata etc);
-obisnuintele de masa(ore, cantitate etc);
-lucrurile care-i fac placere, cele care-i displac, caracterul lui;
micile sale probleme, sensibilitatile, eventual bolile;

Mama si tata sunt diferiti...cu atat mai bine

Bebelusul este o fiinta inteligenta, chiar din primele saptamani de viata. Deja i s-au format aptitudini certe pentru limbaj si pentru matematica. Dar cea mai buna ‘dotare’ o are, fara indoiala, in domeniul relatiilor intreumane. Cercetarile recente au bulversat vechile noastre conceptii cu privire la atasamentul si la relatiile precoce pe care copilul le intretine cu parintii sai.

Mama este esentiala

Pentru un bebelus atasarea de semenii sai este vitala, la fel de importanta ca si hranirea.Aceasta este o nevoie imperioasa ce se manifesta inca din primele sale zile de viata; de ea depinde insasi supravietuirea copilului. Bineinteles mama se afla pe primul plan. Ea fiind cea care-l alapteaza, il schimba, il leagana si il alinta, pe ea o va recunoaste si o va iubi in primul rand. Ei ii revine totodata sarcina de a decodifica semnalele emise de bebelus si de a raspunde in mod corespunzator. Mama va invata sa traduca plansul. Daca nu este pe deplin multumit, micutului ii va fi imposibil sa se dezvolte armonios pe plan intelectual sau fizic. Studiile in acest sens ofera o concluzie unanima: copiii luati adesea in brate, cei care se simt iubiti si ingrijiti, se dezvolta mai bine decat ceilalti. Datorita atentiei primite de la mama, copilul devine curios, interesat de tot ce se afla in jurul lui; dragostea parinteasca este cea care il indeamna sa invete , sa descopere si sa progreseze.In foarte scurt timp, bebelusul va incepe sa schimbe priviri, gangureli, surasuri cu un adult a carui importanta va spori o data cu trecerea timpului: tatal. Rolul sau este la fel de important.

Rolul taticilor si importanta lor

Tatal are un rol specific, tocmai pentru faptul ca este caracterizat de un comportament diferit de cel al mamei. El se ocupa altfel de copilul sau si exact de acest lucru are micutul nevoie. Bebelusul isi distinge parintii inca de la nastere, dar in jurul varstei de sase luni incepe sa perceapa o deosebire neta intre ei. A intrat mama in camera lui? Copilul se linisteste. A intrat tatal? Copilul devine energic, parca stimulat de prezenta celuilalt parinte. Intregul sau trup parea spune:”Grozav, acum o sa ne distram!”
Iar acest lucru este unul bun. Tata ne arunca-n sus si ne prinde, cu tata ne jucam de-a calul sau ne rostogolim pe jos; cu mama citim o carte sau ne jucam cu cuburile. Tatii prfera jourile fizice, tactile cu copilul lor, iar mamele sunt mai atrase de jocurile vizuale...si de alintarile dulci. Aceste jocuri corporale cu tatal au un rol foarte important in dezvoltarea echilibrului si a flexibilitatii corporale.
Cand isi ia copilul in brate, mama il tine in felul ei propriu, si de noua ori din zece il tine la fel. Tatal, in schimb, daca isi ia bebelusul in brate de zece ori, de noua ori o face in moduri diferite: pe bratul drept, pe bratul stang, pe umar, pe sold, il tine intre genunchi, pe mijloc etc.</tr>


Mama linisteste, tatal stimuleaza. Mama isi apara micutul, tatal il ajuta sa devina independent. Astfel putem rezuma in termenii cei mai simpli, principala deosebire intre cei doi parinti. Iar copilul are nevoie de amndoi.
Tatal isi lasa bebelusul , mai mult decat mama, sa iasa din raza lui vizuala si-i permite sa se departeze mai mult inainte de a-l aduce inapoi. Sa fie vorba de interesul starnit de ziarul de seara? Sau de indiferenta in fata pericolului? Catusi de putin; el respecta astfel dorinta de explorare a copilului. Cand micutul este confruntat cu o situatie delicata si noua pt el, mama se apropie, incercand sa-i confer sentimentul de siguranta. Tatal, in schimb, pastreaza distanta si lasa copilul sa se descurce singur. De asemenea, el intervine mai rar in activitatile si jocurile copilului, refuzand sa faca unele lucruri in locul acestuia. Simpla neglijenta? Deloc; astfel il impulsioneaza sa creasca si sa faca fata singur oricarei situatii.Bebelusul gangure sau gangaveste. Fiindca mama il intelege foarte bine si asa, cu ea nu face nici un efort pentru a-si perfectiona limbajul. Tatal, mai putin familiarizat cu ‘argoul’ micutului, il obliga sa se exprime mai bine pentru a se face inteles. Drept rezultat, alaturi de tata bebelusul depune eforturi mai mari si inregistreaza progrese pe care altfel le-ar fi realizat mai greu.

Aceste deosebiri numeroase si firesti in atitudinea celor doi parinti ii ofera copilului echilibru si il ajuta sa se dezvolte. Comportamentul mamei nu este mai bun decat cel al tatalui, si nici invers. Ambele contribuie la evolutia micutului. Daca tatal ia parte la educatia lui, bebelusul creste mai puternic, mai istet, si isi controleaza mai bine impulsivitatea. Plange mai putin atunci cand este despartit de parinti sau cand se afla in prezenta unor straini. Exploreaza mai curajos. Chiar si mai tarziu, pare a se dezvolta mai bine din punct de vedere intelectual. Se controleaza mai eficient si dovedeste o mai buna adaptare sociala.

Nou –nascutul

Activitatile esentiale ale nou-nascutului sunt mancatul si dormitul, desi unii bebelusi stau treji mai mult de opt ore. Satisfactia lor majora este legata de nevoile lor digestive. Capul unui nou-nascut trebuie sustinut, deoarece in mod caractreistic, exista o hipertonie a membrelor si o lipsa a tonusului axial. In cursul primului an, tonusul axial se intareste de-a lungul coloanei vertebrale, de la cap inspre fese. Progresiv, copilul isi a tine capul, se va aseza si va sta in picioare. Motricitatea este foarte importanta pentru evaluarea dezvoltarii psihologice a bebelusului pentru ca pana invata sa vorbeasca, viata sa psihica se exprima mai ales printr-o activitate motrie. De la varsta de catev aluni pana la un an, bebelusul nu mai gesticuleaza doar in mod reflex, ci incepe sa-si modeleze emotiile, bucuria furia, tristetea. Nou-nacutul se agita fara oprire. Capul, gatul, gura se misca fara incetare. Membrele superioare sunt flectate. Mainile se inchid si se deschid.Picioarele au o activitate de ‘pedalare’. Daca miscarile sunt bilaterale si dezordonate la inceput, ele vor avea in final un scop, apucarea unor obiecte de catre bebelus.

Simturile(vederea, auzul, mirosul, gustul, pipaitul)

Vederea – Nou-nascutul vede clar ceea ce se afla la treizeci de centimetrii de ochii lui. Un bebelus la care scoatem limba...face la fel. Bebelusul fixeaza cu privirea. El este atras mai ales de figuri, de ceea ce misca,, si de culorile contrastante. Privirea este un mod de comunicare precoce, esential intre mama si copil.Cand bebelusul priveste un obraz care se apropie de el, est stimulat pe plan vizual, dar in acelasi timp de modificarea caldurii, miros si de intonatia vocii. Vederea un este indispensabila unei dezvoltari normale, dupa cum o dovedesc bebelusii orbi.

Auzul- Nou-nascutul aude toate zgomotele. Dupa unii autori, el cunoaste vocea mamei sale, inca din timpul sarcinii. Bebelusul aude vocea parintilor in timpul vietii sale intrauterine. Zgomotele il calmeaza pe bebelus, vocile in mod special, mai ales daca este vorba despre vocea unei femei, mai ales a vocii mamei. Bebelusul se orienteaza de preferinta spre sunetul unei voci dulci. Depistarea surditatii este realizata sistematic in timpul primei saptamani de viata.

Mirosul – Nou-nascutul simte mirosurile si are capacitatea de a depista mirosul mamei. Mamele sunt chiar sfatuite sa nu-si schimbe parfumul ca sa nu deruteze copilul.

Gustul - Bebelusul se obisnuieste cu un anumit tip de lapte. Trecerea de la laptele matern la un lapte artificial este uneori imposibila. Nou-nascutul cunoaste gusturile :dulce, sarat, acru, amar. El are in general o anumita preferinta pentru alimentele indulcite, se stramba daca i se pune sare pe limba.

Pipaitul – Sensibil la mangaieri care il calmeaza si il linistesc, copilul recunoaste modul in care este purtat de mama sa. Alaturi de ea, el se calmeaza imediat. Cand ramane fara hainute pe el plange nu datorita temperaturii din mediu, ci datorita nesigurantei pe care o resimte cand este dezbracat.

Zambetul

La inceput este spontan si reflex. Si bebelusii orbi surad. Nou-nascutul zambeste in somn. Surasul relational apare spre sfarsitul primei luni. Este declansat de voci, de figuri, de mangaieri. Bebelusul zambeste oricui ii vorbeste dragut. Mai tarziu insa, in timpul angoasei lunii a opta, bebelusul surade numai figurilor cunoscute si in special mamei sale. Bebelusii surad mai mult cand se raspunde surasului lor, si sunt luati in brate, mangaiati, li se vorbeste sau li se zambeste. Surasul este pana la zece luni, unul dintre principalele semne ale satisfactiei bebelusului.